Mă uit acum pe pozele din ultimele zile de scoală; ce frumos era - fals poate, dar frumos - erau oameni cunoscuţi de 4 ani de zile, alţii de 2 ani; eram o mica familie de aparenţă dar care ne făcea sa zambim de multe ori.
Abia s-a terminat dar parcă îmi e dor sa aud prostiile lor, tampeniile mele pe care le spuneam fără sa îmi dau seama, ţipetele din senin, prostiile pentru care profesorii ne certau, suspansul unei lucrări neanunţate, aşteptarea pauzei în speranta evitării unei note mici la ascultat..sunt doar cateva din lucrurile care mă bagă în vasul cu melancolie.
Doua petale albe de trandafir zburau în bătaia razelor soarelui.
Acesta le ardea dar puterea lor era atat de mare încat au ajuns departe, s-au pierdut în zare.
Trecuse încă o etapa grea din viaţa (prin care toata lumea trece - sau nu! - )
Pas cu pas, mă apropiam de sfarsitul celei mai frumoase perioade din adolescenţă, începutul luptei cu mine însami.
Îi vedeam pe toţi colegii mei cum radeau şi se bucurau dar se şi întristau în acelas timp ca se sfarşise totul - liceul ajunsese la ultima sa clipa alături de noi - .
Trebuia sa mergem mai departe, timpul nu sta în loc! Aveam multe de invatat şi de văzut în continuare, dar parcă zgomotul holurilor şcolii care ne aştepta mereu altădată...acum nu se mai auzea şi încercam sa îl readucem - în zadar - .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu