Otrava inimii - dil ka zeher

Încercam să mă trezesc dar ameţeala era mult mai puternică decat mine, ea vroia să mă ţină în pat ca şi cand as fi fost legată!

Era dimineaţă, ceasul suna de 10 minute continuu; la un moment dat s-a oprit, o linişte înfricoşătoare invadand astfel întreaga camera.
Am deschis ochii forţat dar nu vedeam nimic, puteam observa doar cum totul se roteşte cu mine şi nu se opreşte nici o clipă.
M-am pus înapoi cu capul pe pernă, o stare pe care nu o mai intalnisem pană acum mă cuprinsese.
Aveam lacrimi în ochi care nu vroiau sa cadă, aveam zambete în inima care nu vroiau sa se lase văzute, se ascundeau de ceva sau de cineva?
Era poate optimismul şi pesimismul care purtau din nou o bătălie pentru poziţia decisivă, finală, care mă ghida în fiecare zi.
Dar eu ce vroiam? Eu de ce simţeam ca sunt într-o situaţie din care nu as fi putut sa ies prea curand, de ce eram în imposibilitatea de a alege?
Erau nişte etape de care trebuia sa trec? era un loc în care trebuia sa urc?dar unde erau treptele?unde erau paşii care mă îndrumau de atatea ori?
Vroiam din nou să mă călăuzească dorinţa, fericirea, împlinirea!
Dar oare era tarziu?Mă afundasem prea mult în întunericul serilor triste? sau eram mult prea scundă să văd ce se ascunde dincolo de munţi, văi, păduri şi nori?
Erau clipe care mă speriau dar, au trecut într-un final.
Fi fericit orice s-ar întampla, niciodată nu şti ce te aşteaptă!