Drumul vietii

Mergeam, nici nu îmi închipuiam ce urma să se întample.
Am întalnit o persoană destul de drăguţă, am vorbit şi ne-am continuat împreună drumul care părea să nu se mai termine.
Ne-am oprit la un moment dat la o cafenea. Ne-am aşezat la masă ne-am comandat cate o cafea şi am continuat să discutăm.Vorbeam despre orice, tot ce era nou ne atrăgea  şi ne făcea cat mai curioşi. După un timp, şi-a luat inima în dinţi  şi mi-a povestit tristeţea sa, şi-a deschis sufletul şi mi-a arătat toate motivele pentru care nu îşi mai dorea viaţa. Erau acolo mormane de idei, sentimente înşirate, încurcate, din care nu mai puteai ieşi o data ce ele te prindeau în interiorul lor. Îmi povestea că a încercat de nenumărate ori sa facă ordine dar ca nu poate face asta fără un ajutor specializat. 

M-am oferit sa încerc  şi eu, şi după ce m-am văzut în mijlocul atator lacrimi şi melancolii am hotarat să îmi folosesc propriile sentimente pentru a le îmbuna pe cele existente în sufletul omului. Făceam ordine într-o margine, dar se strica aşezarea în altă parte, nu era de făcut decat un singur lucru: să mă pun eu ca şi punct de sprijin în drumul gandurilor care încăpăţanate refuzau să îşi menţină poziţiile acolo sus unde meritau sa stea. Din acea clipa eram oficial prietena omului. Drept răsplată, am primit o călătorie însoţită de acelaş om, o călătorie prin viaţă .Primul pas a fost calea spre copilărie. Am văzut copii care înconjurau o fetiţă, o dulce fetiţă care nu înţelegea încă prea multe despre ceilalţi. Nu putea să vadă răutatea din sufletele oamenilor. O clipa acum dura cat 5 ani din viaţa oamenilor normali, asa am reuşit să văd într-o casa la un etaj superior , o familie care părea ca se va destrăma curand.

Violenta din acea familie mă făcea să tremur si să îmi doresc sa nu trăiesc într-un astfel de haos. Am mers mai departe , eram speriata de acele imagini rupte parca din filme de groaza.
Dintr-o data omul m-a strans tare de mana, mi-a aratat un cuplu care se iubea si.. brusc m-a lasat singura intr-un loc pustiu...ma lasase sa vad sfarsitul celor 2 indragostiti ...Nu era un sfarsit tragic , ci doar trist : ea indurerata din cauza intamplarii s-a reintors la viciile sale iar, el fara nici un regret si-a vazut de viata ... M-a marcat mult povestea aceea, atat de mult incat lacrimile mele nu erau suficiente sa arate suferinta care plutea in jurul fetei. Am continuat sa merg , melancolica.
Paseam incet pe poteca intunecata care se intindea din fata mea pana la capatul unui parau.
Vroiam sa fac ceva pentru cei doi... care tocmai se despartisera, insa nu puteam. M-am oprit langa acel parau si ma priveam in reflexia apei. Atunci am vazut greselile pe care multi dintre noi le facem , neincrederea si amintirile frumoase si/sau triste pe care cu greu le putem uita . Am ramas neclintita in fata apei ce ma privea . Era foarte frig insa nimic nu ma incalzea mai mult decat sunetul licaturilor de apa ce curgeau incet dar repede in acelas timp. Asteptam parca sa vad un miracol, aveam nevoie de o minune care sa ma ajute sa ma hotarasc ce sa fac in continuare.
Ramasa singura , in frig si cu teama ma gandeam la amintirile mele frumoase dar care mi-au adus foarte multe lacrimi. Insa nici bine nu cazusem pe ganduri ca o caldura inimaginabila m-a cuprins dintr-o data . Era acea persoana a carui ordine a gandurilor o pazeam cu atata interes la inceput. Mi-a zambit si m-a tras dupa ea pana cand am ajuns la o sosea. Treceau masini pe langa mine dar nici un sofer nu am vedea. Am incercat sa opresc un taxi dar nici cand m-am pus in fata masinii nu s-a oprit.. ba mai mult, a trecut prin mine ca si cand eu as fi fost o fantoma sau ceva asemanator.
M-am speriat, oare murisem? Tot plangand si alergand de-a lungul soselei am intalnit un barbat.
De acum nimic nu ma mai interesa decat drumul meu spre casa. Omul pe care il ajutasem ma lasase sa fug , nu il interesa prea mult soarta mea asa ca am incercat sa intru in vorba cu acest barbat care aparuse in calea mea ca un inger.
Era un barbat bine facut, brunet cu ochii negrii ca ai unui copil nou nascut.
Fara sa stau pe ganduri am sarit in bratele sale si am strigat ca nu ii voi da drumu pana nu ma ajuta sa gasesc drumul spre casa. Spre mirarea mea , barbatul ratacea si el de ceva timp cautand acelas lucru ca si mine si fericit ca m-a intalnit m-a strans in brate si mai tare . Fericirea din ochii barbatului m-a facut sa sper ca voi gasi totusi lumina potecii care avea sa ma duca in patul cald de acasa. Ne-am luat de mana si am continuat impreuna acel drum fara sfarsit. Trecusera cateva zile si nopti si noi tot nu ajunsesem la destinatie. La un pod , am zarit din nou un cuplu de aceasta data fata - aceeasi fata din cuplul de mai devreme - era fericita alaturi de un baiat care o mintea , era o fericire falsa pentru ca el nu era sincer.. m-am oprit si am vazut cum din nou fata ramane singura afland de lasitatea baiatului care, fara motiv exact o mintea fara rusine.
Cat as fi vrut sa nu o mai vad plangand...
Barbatul cu care eram de mana a vazut ca am cazut in butoiul cu melancolie, asa ca m-a sarutat pe frunte si am pornit amandoi la drum. Imi era teama de ce puteam sa mai vad in drumul meu , din nou pasii mei erau inceti , vroiam sa schimb tot ce este urat in viata noastra cu bucurie, fericire si iubire.
I-am spus si lui de planurile mele, iar el a ras... mi-a spus ca asta nu va fi posibil niciodata..
Visele mele de atunci se naruisera , ma gandeam ca viata e mult prea cruda si tot ce ne face acum fericiti ne va face tristi mai tarziu.